Boli care făceau ravagii printre animale la 1900. Leacuri folosite pentru „speteala cailor, mana vitelor şi jigăraia câinilor“

La început de secol XX, sătenii din nordul Moldovei îşi salvau vitele de diverse boli folosind un complex de leacuri, metode şi descântece.


O descriere a leacurilor folosite în urmă cu un secol în satele din Moldova pentru tratarea afecţiunilor de care sufereau animalele domestice face subiectul unui articol din numărul IV din 1897 al revistei de folclor „Şezătoarea“.

Învăţătorul M. Lupescu, din Broşteni, prezenta într-un articol intitulat „Medicina veterinară populară“ mai multe metode de tratare a diverselor boli ce afectau vitele, caii, oile, etc.

Dascălul a cules din satele din nordul Moldovei o serie de practici pe care oamenii le aplicau pentru a-şi salva efectivele de animale de la moarte, sau pentru a le scăpa de anumite afecţiuni.

Cele mai multe probleme de sănătate apăreau în cazul vitelor, iar pentru tratarea afecţiunilor existau anumite metode care dădeau roade:

„Luatul manei – Sub numele de mană ţăranul înţelege bogăţia şi bunătatea laptelui ce dă o vacă (cantitatea şi calitatea). Cand unei vaci i se ia mana, vaca tot rage, mugeşte, nu mînîncă bine, e tristă – slăbeşte şi laptele e albicios şi apos.

Mana se ia cu vrăji de la o vacă şi se dă la o altă vacă. Vaca a cărei mană e luată, de nu se caută, poate peri. De luatul manei, vacile nu se tămădue decît prin descîntece“

„Căpuşele – Căpuşele se fac la bărbia vitelor cornute.

Ele sug sînge, produc mîncărime, şi durere vitelor, şi le slăbesc. Unele căpuşe ajung la o mărime cît o alună. Ele sînt tari la piele şi au capul vîrît în pielea vitei. Vita scapă de căpuşi dacă i le curăţim şi spălăm locul cu zamă de duhan fiert (tutun)“

„Crăpătul – Vitele cornute, din diferite pricini se umflă şi crapă – Vitele crapă mai cu samă cînd vor mînca popuşoi (porumb) şi vor bea apă, ori cînd mînîncă trifoi, primăvara.

Vita nu-i ca calul să se poată răsufla cînd are duhuri prin pîntece. De crăpat vita cu greu scapă (…) cînd a mîncat trifoi, s’a isprăvit. Cînd vita a mîncal popuşoi mulţi, se ia la frecat pe pîntece cu pumnii, ori cu ceva tare, şi apoi o ia la fugărit pînă ce începe a eşi din vită mîncarea“

„De şerpe – Şerpele nu muşcă numai pe om, ci şi pe animale. Partea muşcată se umflă şi se face cum îi peatra de tare.

Vitele scapă de muşcătură de şerpe, sau spălind locul muşcat cu apă în care a stat o pele de şerpe, sau scapă cu descîntece care sînt întocmai ca şi pentru oameni, menind în loc de om pe vita muşcată“

„Coşi – Vitele cornute au pe sub piele, pe spinare, nişte paraziţi mari numiţi coşuri. Cînd vita are multe coşuri, slăbeşte. De coşi scapă vita spălînd-o des cu zamă de duhan (tutun) fiert“

De o atenţie deosebită şi îngrijire beneficiau caii, animale care le asigurau proprietarilor bunăstarea în gospodărie. Şi în cazul cabalinelor, existau diverse afecţiuni care trebuiau lecuite cât mai repede de la instalarea bolii:

„Dalacul – De dalac îi bună rădăcina de spînz, fiartă în apă neîncepută şi scăzută bine.

Cu apă de aceasta se spală peptul calului, unde i se face o bortă pe sub piele, la piept, şi în care se poartă o aţă de lînă, într’o parte, ori în alta. Calul bolnav de dalac nu trebue să fie lăsat să se culce: pe lîngă el trebue să stee doi-trei oameni care să-l frece, să-l fugărească, ca să nu răcească. Cînd calul a apucat a pica la pămînt, nu se mai scoală“

„Aprinderea – vitele trăgace, caii iuţi mai ales, se bolnăvesc de aprindere. Aprinderea la vite e o boală de plămîni. Vita aprinsă suflă din greu cînd aleargă, cînd bea apă rece ori mănîncă fîn colbos, tuşeşte, şi încetul cu încetul vita se usucă şi piere.

Vita aprinsă se cunoaşte uşor; ca să afli calul dacă are această boală, îl strîngi puţin de gît, şi el îndată tuşeşte. Calul aprins se cunoaşte şi de pe pîntece, căci pîntecele îi foeşte ca foile de la ţigan. Contra aprinderei se dă vitei să mănînce tărîţe amestecate cu pucioasă pisată mărunt şi floare de pucioasă – de trei ori pe zi. Vara, vita să se ţie cel puţin cîte 1-2 ceasuri în apă rece, pînă din sus de pîntece, făcîndu-se baea aceasta odată pe zi“

„Speteala – Caii se spetesc. Speteala e o durere în partea de sus a piciorului, la încheetura lui cu oasele spinărei. Calul spetit, veşnic e şchiop. De speteală calul nu mai scapă. Cu toate acestea, oblojele calde cu boz fiert nu strică, mai ales cînd speteala nu-i rea de tot“

„Negeii – Adeseori, caii capătă pe picioare nişte umflături tari, cari crapă, şi din care deseori dă sînge.  Acestea se numesc negei. Negeii se leagă strîns cu păr de cal şi de la o vreme se usucă şi cad. Alt leac: pe un capăt de aţă fă atîtea noduri cîţi negei are calul; meneşte aţa ca atunci cînd va putrezi ea să cadă şi negeii calului; pune aţa într’o Vineri în pămînt şi cînd va putrezi aţa, vor cădea şi negeii de pe cal“

„Os mort – Boala aceasta o au caii la picioare. Oblojelele cu boz fac să mai scadă umflătura. Sînt meşteri de scot osîşorul mort, şi atunci scapă; dar e foarte greu să-l nimereşti“

Cum se tratau oile căpiate

În turmele de oi, sau la capre o atenţie specială se acorda exemplarelor care se îmbolnăveau de căpiere, sau de râie. Porcii şi câinii erau mai rezistenţi la boli, dar şi în cazul lor erau anumite afecţiuni care trebuiau tratate:

„Căpchierea (căpierea) – Căpchierea e o boală a oilor. Cînd o oae e capchie, se învirte, se dă înapoi şi cade jos. Ea nu mînîncă, nu bea, nu vede şi în fine piere. De căpiere nu e nici un leac. Cînd într’o turmă de oi s a îmbolnăvit una de căpchiere, pentru a nu se întinde boala, se taie oaea bolnavă, i se îngroapă capul şi picioarele alăturea cu un boluhan la hotarul moşiei, şi se mineşte aşa : „Atunci să se mai bolnăvească oile de căpchiere, cînd or putrezi oasele şi bolohanul»

“   „Rîe – Nici dobitoacele nu scapă de rîe.

Oile şi mai ales caprele de multe ori sint bucşite de rîe. De la oi şi capre se umple şi oamenii. De rîe dobitoacele nu scapă pînă ce nu le spălăm cu zamă de tabac, şi cu zamă de stirigoae (n.n. plante erbacee otrăvitoare din familia liliaceelor, cf.dexonline)“

„Jigaraea – Cînii, în unele timpuri, zac de o boală numită jigarae.

Cînele ce e bolnav de jigarae, e trist, cu bale la gură, doarme, nu dă la nimene, în sfîrşit de multe ori în suferinţi îşi sfîrşeşte zilele. În unele locuri, şi mai cu samă pe la tîrguri, pentru a scăpa pe cîni de jigarae, li se dă să lingă, unt de pe pieptene“

„Colţi – Purceii ce se nasc în lună nouă, au nişte colţi lungi, aşa că nu pot ţinea gura închisă, îşi mînîncă limba, şi cînd vor să sugă la scroafă, aceasta fuge coviţînd. Purceii aceştia, de nu sînt îngrijiţi, pier. Ca să-i scăpăm de colţi, luăm nişte foarfece bune, şi rătezăm într’o luni dimineaţă colţii, şi nu mai cresc“

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *